Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Îi însoțesc pe oameni până în locul în care încep să se recunoască din nou. Când se pierd în frică, confuzie sau în poveștile care îi îndepărtează de ei înșiși, îi ajut să facă lumină și să se întoarcă, pas cu pas, la ceea ce este cu adevărat al lor.

Nu cred că oamenii au nevoie de cineva care să le spună cine sunt. Cred că au nevoie de un spațiu suficient de sigur în care să își poată auzi propriul adevăr. Asta încerc să creez de fiecare dată când lucrez cu cineva.

Poate de aceea, la final, foarte puțini îmi spun că au învățat ceva nou. Ce aud cel mai des este: „Parcă ceva s-a schimbat. Mă simt altfel.”

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Cred că mulți oameni ar fi surprinși să descopere cât de simplă este, de fapt, viața mea de zi cu zi. Îmi place atât de mult cafeaua, încât aproape întotdeauna ajung să o beau rece. O așez lângă mine, mă prinde o idee, un mesaj sau un proiect și, când îmi aduc aminte de ea, încă o savurez.

În ultima vreme beau cafeaua dintr-o cană pictată manual, cu flori de liliac, pe care scrie: „Easy is right. Being is enough.” De fiecare dată când o iau în mână, îmi amintește de felul în care încerc să trăiesc astăzi. Ani la rând am crezut că trebuie să alerg mai mult, să fac mai mult și să forțez lucrurile. Astăzi am învățat că unele răspunsuri, unele proiecte și unele vise nu pot fi grăbite. Au nevoie de timp ca să prindă rădăcini.

Am mereu mai multe idei decât timp să le pun în practică. Mi-ar plăcea să mă plimb mai mult, să pictez mai des și să am mai mult timp pentru toate lucrurile care mă inspiră. Dar am făcut pace cu asta. Poate că asta i-ar surprinde cel mai mult pe oameni: deși lucrez cu transformarea, nu cred în graba transformării.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Cred că drumul meu nu a început într-o singură zi. A început cu o întrebare care m-a însoțit ani întregi.

La 18 ani am aflat că mama încercase de mai multe ori să facă avort cu mine. A fost unul dintre acele momente care îți schimbă felul în care privești propria existență. Mult timp m-am întrebat dacă sunt aici doar ca să sufăr sau dacă viața mea are un sens pe care încă nu îl pot vedea. Din ziua aceea am început să caut răspunsuri.

Ani mai târziu, tatăl meu vitreg a suferit mai multe accidente vasculare, iar medicii spuneau că va rămâne dependent de ceilalți pentru tot restul vieții. Într-o zi, aflat în spital, vedea oameni morți venind să îl ia și era îngrozit. Eu nu eram lângă el, dar l-am rugat pe fratele meu să îl întrebe un singur lucru: „Tu vrei să trăiești?” Când răspunsul lui a fost „Da”, am simțit o liniște pe care nu o pot explica. Nu aveam dovezi, dar în mine exista o certitudine liniștită că povestea lui nu se încheiase.

În lunile care au urmat, recuperarea lui a depășit toate așteptările. Familia a ales să completeze tratamentul medical cu metode complementare de susținere, iar, în timp, omul despre care se spunea că va depinde toată viața de ceilalți a ajuns să plece singur acasă și să fie chiar mai sănătos decât înainte de accidentele vasculare.

Dar cea mai mare schimbare nu s-a petrecut în el. S-a petrecut în mine.

Atunci am înțeles că nu mai pot să mă prefac că nu văd ceea ce văd și că nu simt ceea ce simt. Am ales să am încredere în ceea ce percepeam și să merg mai profund, dincolo de limitele pe care le consideram până atunci definitive și dincolo de ceea ce este imediat vizibil. Nu pentru că aveam toate răspunsurile, ci pentru că nu mai puteam trăi ignorând adevărul pe care îl simțeam în mine.

Atunci am știut că acesta este drumul meu.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Anul trecut am primit un mesaj care m-a făcut să mă opresc și să privesc cu adevărat ceea ce, în adâncul meu, știam de ceva vreme.

Începusem o colaborare cu o persoană în care aveam încredere și pe care îmi doream sincer să o ajut să crească. Pe parcurs, au început să apară lucruri care nu se potriveau cu ceea ce vedeam și simțeam. Le observam, dar de fiecare dată îmi găseam explicații. Îmi spuneam că poate exagerez, că poate este doar o perioadă sau că eu nu văd bine situația.

Cel mai greu nu a fost dezamăgirea mea. Cel mai greu a fost gândul că oamenii aveau încredere în mine, iar eu mă întrebam dacă, ignorând ceea ce vedeam și simțeam, îi expusesem și pe ei unei experiențe pe care aș fi putut să o previn.

Pentru o vreme m-am întrebat dacă mai pot avea încredere în mine și în felul în care văd oamenii. Apoi am înțeles că lecția nu era despre colaborare. Era despre mine. Despre responsabilitatea de a nu-mi ignora ceea ce văd și ceea ce simt doar pentru că îmi doresc ca realitatea să fie alta.

Nu cred că oamenii sunt doar buni sau doar răi. Cred că uneori puterea, succesul sau propriile răni pot schimba un om. Eu am ales să continui, dar diferit. Astăzi privesc oamenii cu aceeași deschidere, dar și cu mai mult discernământ. Am învățat că discernământul nu este opusul iubirii, ci una dintre formele ei. Și poate cea mai importantă lecție pe care am primit-o a fost aceasta: pot avea o inimă deschisă fără să-mi închid ochii.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai mult m-a costat să spun că aleg să închei o colaborare, deși aveam încă proiecte active, iar acea colaborare devenise o parte vizibilă a comunității pe care o construisem.

Nu mi-a fost ușor să iau această decizie. O vreme am încercat să înțeleg, să las spațiu și să nu mă grăbesc. Apoi, lucrurile s-au petrecut atât de repede și au devenit atât de clare, încât nu mai puteam să neg ceea ce vedeam și nici să rămân în neacțiune.

Am fost întotdeauna obișnuită să lupt pentru ceea ce încep și să duc lucrurile până la capăt. Perseverența este parte din mine și m-a ajutat să trec prin multe momente în care ar fi fost mai ușor să renunț. Tocmai de aceea, alegerea de a mă opri nu mi-a fost deloc firească și nici ușoară.

Pentru unii, decizia mea poate că a părut o slăbiciune. Pentru alții, poate a părut o dovadă de putere. Eu nu mai simt nevoia să o așez în niciuna dintre aceste categorii. O privesc ca pe o experiență nouă, care m-a învățat că există momente în care curajul nu înseamnă să continui lupta, ci să recunoști că drumul pentru care lupți nu te mai reprezintă.

O parte dintre oamenii care erau aproape de comunitate au făcut atunci un pas înapoi. Mai târziu, când mi-am continuat singură munca și am revenit cu mai multă claritate și forță, mulți dintre ei s-au întors.

Dar, în momentul în care am luat decizia, nu aveam de unde să știu că se va întâmpla astfel. Adevăratul preț nu a fost faptul că unii oameni s-au îndepărtat pentru o vreme, ci că a trebuit să accept posibilitatea de a-i pierde pentru a nu mă pierde pe mine.

Privind în urmă, a meritat. Nu regret decizia și nu simt că altcineva ar fi trebuit să aleagă diferit. Fiecare a mers către ceea ce a simțit că i se potrivește, iar eu am ales să rămân fidelă integrității mele, chiar dacă nu aveam nicio garanție asupra a ceea ce avea să urmeze.

Am învățat atunci că nu orice lucru început trebuie continuat cu orice preț. Uneori, integritatea nu înseamnă să duci până la capăt un drum care nu te mai reprezintă, ci să ai curajul să recunoști când el s-a încheiat pentru tine.

Perseverența a rămas parte din mine. Doar că acum știu că ea nu trebuie să îmi ceară să mă abandonez pentru a dovedi că pot merge până la capăt.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Cred că unul dintre cele mai dăunătoare sfaturi din domeniul dezvoltării personale este: „Trebuie doar să vrei.” Sau, și mai dureros: „Dacă nu ai reușit, înseamnă că nu ai vrut suficient.”

Am întâlnit oameni care ar fi făcut orice ca să le fie mai bine. Au citit rafturi întregi de cărți, au mers la cursuri, la terapii și au încercat metodă după metodă, uneori dincolo de posibilitățile lor. Nu le lipsea dorința. Erau doar obosiți să li se spună că încă nu fac suficient.

Nu cred că oamenii rămân pe loc pentru că nu vor. De multe ori, ei vor atât de mult încât ajung să se epuizeze încercând. Dar atunci când peste ani de frică, neputință și durere mai așezi și presiunea că „nu vrei suficient”, nu faci decât să adaugi încă un strat de vinovăție peste o rană care exista deja.

Nu pune presiune pe un om care deja suferă. De cele mai multe ori, nu lipsa voinței îl ține pe loc, ci lipsa unui spațiu în care să simtă că este, în sfârșit, în siguranță să facă următorul pas.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când mă simt blocată, primul lucru pe care îl fac este să mă pun în mișcare. De cele mai multe ori mă apuc de curățenie, gătesc, ies la o plimbare sau intru sub duș. Dacă încerc cu orice preț să găsesc răspunsul, ajung doar să mă învârt în cerc.

Paradoxal, cele mai bune răspunsuri nu vin atunci când le caut cu încrâncenare, ci exact când mă deconectez de la nevoia de a le găsi. În timp ce fac curățenie, gătesc, merg pe jos sau stau sub duș, ceva se liniștește în mine și, dintr-odată, răspunsul este acolo.

Am învățat că unele răspunsuri nu se găsesc. Se așază.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

I-aș spune să lase telefonul acasă și să iasă la o plimbare. Să își ia un ceai, o cafea sau o înghețată și, înainte de orice, să se oprească lângă o floare și să îi simtă cu adevărat parfumul.

Poate pare prea simplu, dar de multe ori tocmai simplitatea ne scoate din blocaj. Pentru mine, mirosul unei flori are ceva aparte. Mă scoate imediat din zgomotul minții și mă aduce în simțire, în viață, în experiența directă a prezentului. Nu poți mirosi cu adevărat o floare în grabă. Și poate tocmai de aceea ne aduce atât de repede înapoi în prezent. Când miroși cu adevărat o floare sau savurezi un ceai, o cafea fără grabă, începi din nou să fii prezent. Iar din acel spațiu apare, de foarte multe ori, firesc și următorul pas.

Uneori nu avem nevoie de răspunsuri mai complicate. Avem nevoie doar să ne întoarcem suficient de mult în prezent încât viața să ni le poată arăta.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Dacă ar trebui să păstrez o singură idee din tot ceea ce am învățat până acum, aceea ar fi că în fiecare dintre noi există deja răspunsurile de care avem nevoie.

Paradoxul este că petrecem foarte mult timp căutând în afara noastră ceea ce, de multe ori, știm deja în interior. Nu cred că un terapeut, un mentor sau o carte vin să îți ofere răspunsurile. Cred că rolul lor este să pună întrebările potrivite și să lumineze acele locuri pe care, din frică, durere sau confuzie, nu le mai putem vedea singuri.

Pentru că, din momentul în care am înțeles asta, am încetat să mai încerc să ofer răspunsuri. Am început să susțin un spațiu în care oamenii să îndrăznească să se privească pe ei înșiși cu mai multă sinceritate, să simtă ceea ce până atunci evitau și să își reamintească faptul că puterea, claritatea și răspunsurile pe care le caută au existat în ei dintotdeauna.

Poate de aceea și munca mea arată așa cum arată. Nu îmi doresc ca oamenii să plece de la mine cu adevărul meu. Îmi doresc să plece reconectați cu propriul lor adevăr.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Nu este o aplicație din telefon, ci o practică fără de care nu aș putea crea în felul în care o fac astăzi.

De multe ori, înainte să deschid laptopul sau să intru într-o întâlnire, primul lucru pe care îl fac este să pornesc bătaia tobelor, să meditez și să îmi acord câteva momente pentru curățare și protecție energetică.

Interacționez zilnic cu oameni care trec prin dureri, frici și transformări profunde. Cred că fiecare întâlnire lasă o amprentă în noi, în gânduri, în emoții și în felul în care ne simțim. Mult timp am dus cu mine această încărcătură și era obositor. Astăzi învăț să dau drumul și să îi susțin pe oameni fără să duc povestea lor mai departe cu mine.

Nu pot crea claritate în viața altcuiva dacă mai întâi nu există claritate în mine. De aceea această practică nu este despre teamă sau izolare. Este despre responsabilitatea de a rămâne prezentă, clară și disponibilă, astfel încât să îi pot însoți pe oameni fără să mă pierd pe mine în proces.

Am învățat că pot fi profund alături de un om fără să plec acasă purtând durerea lui.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

Mi-e greu să aleg un singur mentor, pentru că fiecare a apărut într-un moment diferit al vieții mele și mi-a oferit exact ceea ce aveam nevoie atunci.

Gabriel Palacios mi-a arătat că se poate. La începutul drumului meu, încă nu aveam suficientă încredere în mine. Văzându-l că își urmează chemarea, mi-am spus pentru prima dată: „Dacă el poate, pot și eu.” Nu ne-am cunoscut niciodată, dar, fără să știe, a devenit unul dintre oamenii care mi-au schimbat direcția vieții.

Ursula Sandner m-a învățat să privesc adevărul fără să îl îndulcesc și să numesc lucrurile pe nume.

Paramahansa Yogananda mi-a arătat că poți vorbi despre cele mai profunde adevăruri cu simplitate, autenticitate și chiar cu umor.

Cristina von Dreien m-a inspirat prin curajul cu care spune ceea ce vede, fără să aștepte aprobarea celor din jur. Are încredere că fiecare om va înțelege mesajul atunci când este pregătit.

Dar una dintre cele mai prețioase lecții am primit-o de la Katy, o persoană care nici măcar nu este cunoscută public. Nu m-a învățat prin ceea ce spunea, ci prin felul în care trăia. Ani la rând nu am înțeles cum poate rămâne atât de calmă, atât de blândă și atât de împăcată cu ea însăși atunci când oamenii din jur o criticau sau profitau de bunătatea ei. La început am confundat această blândețe cu naivitatea. Astăzi înțeleg că era una dintre cele mai profunde forme de putere pe care le-am întâlnit vreodată.

M-a învățat că poți avea o inimă deschisă fără să trăiești în luptă. Iar aceasta este una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am primit.

Ani de zile nu am înțeles-o. Astăzi nu doar că o înțeleg, ci simt și eu cum este să trăiești în echilibru și în pace cu tine.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie din ultimii ani nu a fost să aleg un proiect sau o direcție profesională. A fost să încetez să mai cred că următorul curs, următoarea carte sau următorul mentor îmi vor spune ceea ce încă nu știu despre mine.

Ani la rând, de fiecare dată când apărea un curs nou sau o metodă nouă, primul impuls era: „Poate acolo este răspunsul pe care încă nu l-am găsit.” Și învățam. Mult. Sunt profund recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit în acei ani.

Dar, la un moment dat, am observat ceva. Indiferent câte cărți citeam sau câte cursuri făceam, atunci când venea o decizie cu adevărat importantă, răspunsul nu venea din ultimul curs. Venea din mine.

Nu a fost o decizie luată într-o singură zi. A fost o alegere pe care am făcut-o de fiecare dată când simțeam nevoia să mai caut încă o confirmare în exterior. Am învățat că există o diferență între a învăța și a căuta permanent pe cineva care să îți spună că ești pe drumul bun.

Astăzi încă învăț, citesc și mă dezvolt. Diferența este că nu mai caut în afară cine sunt. Înainte de orice, mă întorc la mine și ascult răspunsul care era acolo dintotdeauna.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Curajul nu înseamnă să nu îți fie frică. Curajul înseamnă să îți fie frică și, chiar și așa, să alegi conștient următorul pas.

Mult timp am crezut că, atunci când frica va dispărea, voi ști că sunt pregătită. Astăzi cred exact invers. De multe ori, frica apare tocmai atunci când ne apropiem de ceva important pentru noi.

Când îmi este foarte frică, îmi pun o întrebare simplă: „Care este, cu adevărat, cel mai rău lucru care se poate întâmpla?” De cele mai multe ori descopăr că frica îmi construise un scenariu mult mai mare decât realitatea.

Nu încerc să scap de frică. Încerc să înțeleg ce vrea să îmi arate.

Pentru mine, curajul nu înseamnă să nu îți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să decidă în locul tău.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Pentru mine, a merge înainte fără garanții nu este un principiu. Este felul în care am construit aproape tot ceea ce fac astăzi.

Când am început să scriu Cartea Siguranței, nu aveam nicio garanție că va ajunge la oameni. Când am rezervat locul pentru primul retreat, nu știam dacă se va înscrie cineva, iar la final toate locurile au fost ocupate. Când am organizat prima întâlnire a comunității, am spus doar câtorva oameni că îmi doresc să creez acel spațiu. Ei au dus vestea mai departe și, la prima întâlnire, au fost peste o sută de persoane online. La fel a fost și cu programele gratuite. Am investit sute de ore fără să știu dacă se va întoarce vreodată ceva către mine. Și totuși am ales să le creez, pentru că simțeam că acela era pasul pe care îl aveam de făcut atunci.

Toate aceste experiențe m-au învățat că nu pot controla rezultatul. Pot controla doar felul în care pun fiecare pas. Aleg să fac tot ceea ce ține de mine: să învăț, să muncesc, să creez, să fiu prezentă și să pun în fiecare lucru cea mai bună versiune a mea. Apoi las viața să facă ceea ce ține de ea.

Îmi place să folosesc metafora seminței. Plantez o sămânță, îi ofer apă, lumină și grijă, dar nu încerc niciodată să trag de ea ca să crească mai repede. Știu că, dacă aș face asta, aș distruge exact ceea ce încerc să ajut să înflorească. Cred că la fel este și cu viața.

Din experiența mea, intenția bate orice așteptare. Atunci când lucrez din inimă și renunț la nevoia de a controla fiecare rezultat, viața aduce de multe ori exact oamenii, resursele și oportunitățile de care este nevoie, la momentul potrivit. Am învățat că nu trebuie să conving pe toată lumea. Rolul meu este să creez cu sinceritate și să permit să ajungă aproape acei oameni pentru care ceea ce creez este cu adevărat potrivit.

Fac partea care ține de mine, iar apoi las viața să facă ceea ce ține de ea.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Dacă simți că ai ceva important de spus sau de făcut, dar continui să amâni, nu te întreba cât mai ai de parcurs. Întreabă-te doar: dacă ai avea curajul să faci un singur pas astăzi, care ar fi acela?

Am învățat că există o diferență între a respecta timpul unui proces și a amâna din frică. Mult timp m-am judecat pentru că nu reușeam să scriu cartea pe care o simțeam în mine. Începeam, mă opream, începeam din nou și credeam că este doar procrastinare. Astăzi înțeleg că încă mai aveam lucruri de trăit și de integrat înainte ca acea carte să poată prinde forma pe care o are acum.

Dar am învățat și că această înțelegere poate deveni foarte ușor o scuză. De aceea, ori de câte ori simți că aștepți prea mult, întreabă-te sincer dacă îți respecți ritmul sau dacă, de fapt, îi permiți fricii să decidă în locul tău.

Nu trebuie să vezi tot drumul. Este suficient să vezi următorul pas. De multe ori, exact acel pas schimbă totul.

Și dacă ai reuși să te vezi, măcar pentru câteva secunde, prin ochii mei, ai descoperi probabil că ești mult mai pregătit decât crezi și mult mai minunat decât îți spune frica.